Riscurile pentru sănătate ale muncii didactice
Profesorii sunt expuși unor factori de risc
pentru sănătate despre care se vorbește public prea puțin.
Munca didactică ține, evident, de vocație și adesea acesta este
singurul aspect care îi motivează pe cei ce și-au luat asupra lor
misiunea nobilă de a-i educa pe copii și tineri. Din păcate însă,
statutul profesorilor în societatea noastră este în cădere. Prost remunerați,
desconsiderați uneori chiar de la nivelul cel mai de sus al statului,
majoritatea continuă să-și facă datoria pe drumul unui
fel de apostolat care ar merita mai mult sprijin din partea noastră.
Deși nu
există diferențe semnificative în privința riscului de afectare a
sănătății mentale față de alte categorii profesionale
– cu excepția observării unei prevalențe mai mari a
tulburărilor de anxietate pe întreaga durată a vieții (1), stresul ocupațional și
sindromul „burnout“ rămân cele mai frecvente probleme de sănătate ale
profesorilor. România are o situație particulară și în
această privință. Astfel, un studiu (2) realizat între anii 2007 și 2009, pe un eșantion de
178 de cadre didactice din județul Iași a arătat, în legătură cu epuizarea emoțională și
depersonalizarea, un scor mai înalt în comparație
cu grupuri similare din restul Europei.
Aceasta deschide, din punctul nostru de vedere,
perspectiva unor întrebări de cercetare noi, care să ia în considerare condițiile
specifice social-istorice și economice. Același
studiu a arătat, de asemenea, că vechimea (care presupune, teoretic, o mai bună
adaptare la situațiile diverse din procesul de învățământ) nu îi protejează
pe profesori de epuizarea afectiv-emoțională, depersonalizare și
scăderea eficienței în muncă. Dimpotrivă (și paradoxal la prima
vedere), există în timp un cumul în acest sens, care se reflectă în starea de
sănătate.
Factorii
cauzali ai stresului profesional la această categorie profesională sunt
reprezentați de cerințele de pregătire permanentă (mai
multe decât în alte domenii), lipsa de autonomie și neparticiparea în
luarea deciziilor, atmosfera de competitivitate cu ceilalți colegi sau superiori,
lipsa recunoașterii sociale a statutului profesional, problemele de
disciplină la clasă, birocrația, numărul de sarcini de
serviciu peste nivelul resurselor individuale de timp și energie, lucrul în
sistem deadline, lipsa de motivare în învățare a
elevilor, hărțuirea psihologică din partea
superiorilor și chiar a colegilor și, nu în ultimul rând, remunerarea inadecvată (3).
Nu puține cercetări (Guyton, 1981; Lazarus and Folkman, 1984;
Cooper & Cartwright, 1994; Quick, Nelson & Hurrell, 1997; Humphrey,
1998) arată o legătură directă și clară între acest tip
de stres și boli precum hipertensiunea
arterială, afecțiunile coronariene, infarctul,
ulcerul, cancerul și ciroza hepatică. Aceasta este
de fapt adevărata problemă.
Profesorii
sunt – alături de medici și asistente medicale –
una din categoriile profesionale cele mai expuse la stres, nu numai din cauza
solicitărilor legate de natura propriu-zisă a muncii, dar și din cauza presiunilor de la nivelul societății în ansamblul ei. Astăzi, toată lumea are o părere
despre educație. În familie se discută despre
școală, chiar dacă
disponibilitatea și posibilitățile părinților pentru comunicarea
reală cu profesorii au scăzut mult în ultimul timp. Societatea, prin
mass-media, se arată și ea, chiar dacă mai mult în
perioada examenelor, „interesată“ de ceea ce se întâmplă cu școala. Statul pare că și-a găsit, la rândul său, în sistemul de învățământ un teren bun pentru experimente sociale, fără ca
prin aceasta să apară și semne de îmbunătățire a lucrurilor.
În
privința cerințelor de pregătire este limpede că arputea fi făcută o
selecție mai riguroasă a cursurilor și activităților la care profesorii
sunt obligați să participe. Unele dintre ele
sunt doar pentru bifarea în tabelul de activități și consemnarea în
rapoarte și nu aduc noutăți utile în practica educațională – unele „cercuri pedagogice“, de exemplu.
În plus,
activitățile extrașcolare tind uneori să ia locul, în importanță, orelor de curs. O temperare a entuziasmului (de tip
„activist“) pentru activitățile de acest fel ar fi
binevenită, pentru că există riscul marginalizării scopurilor educației. Pe de altă parte, activități care ar fi cu adevărat utile sunt din ce în ce mai puține. Din motive birocratice, a devenit, de exemplu, mult
mai complicat să organizezi azi excursii cu elevii, ceea ce le răpește acestora șansa de a învăța „pe teren“, din muzee și din contactul cu locurile vizitate, lucruri importante
legate de trecutul istoric, artă, știință și natură, ca să nu mai
vorbim despre creșterea coeziunii de grup.
În ceea ce
privește lipsa de autonomie, aceasta
se întrevede din modul în care directorii de unități școlare (majoritatea numiți politic în funcție)
controlează autoritarist activitatea profesorilor. Profesorii creativi sunt
obligați să se limiteze la cadrele
organizatorice impuse, iar inițiativele personale nu
sunt bine văzute și oricum nu sunt discutate. Pe
de altă parte, chiar dacă nu toți profesorii „merită“
autonomia, iar niște criterii mai clare, care țin de verificări periodice corecte și aducerea la zi a standardelor de pregătire, ar fi
necesare, este important ca profesorul să aibă sentimentul că este investit cu
încredere (pe baza pregătirii), pentru a fi eficient și a avea satisfacția
muncii sale (4).
De
asemenea, faptul că deciziile se iau foarte des fără consultarea tuturor
cadrelor, evitându-se discutarea reală a problemelor în consiliile profesorale,
este de natură să descurajeze și să de-motiveze
profesorii, care adoptă din această cauză atitudini de retragere și autoizolare, ceea ce se răsfrânge, firește, și asupra stării lor de
sănătate.
În plus, un fel de
întrecere neproductivă se infiltrează în colectivele didactice, încurajată de
directori, care se limitează la numărarea activităților, neglijând calitatea, autenticitatea și importanța lor pentru eficiența procesului de învățământ în raport cu finalitățile. Sunt încurajate genul de activități la modă, „ecologiste“ sau „educativ-sanitare“, multe
dintre ele având o abordare inadecvată (de exemplu, așa-numitele „ore de educație sexuală“), tributare adesea noilor ideologii, ocolind
aspectele etic-morale și ignorând oricum
valorile tradiției și cultura unei comunități.
Problemele
de disciplină la clasă au devenit, cum se știe, din ce în ce mai frecvente și mai grave în ultimii ani (cu acte de violență verbală și fizică), iar lipsa de
motivare în învățare a elevilor, indiferent de
cauze (incertitudinea inserției profesionale după
absolvire, mediatizarea cazurilor de „succes“ fără background educațional etc.) se adaugă la sentimentul „lipsei de sens“ pe
care îl trăiesc cei mai mulți profesori.
Nu este ușor, evident, pentru profesori să audă despre ei că „în
definitiv lucrează doar câteva ore pe zi și au
vacanțe“. În realitate, dincolo de
cursuri, tot timpul lor este ocupat cu documentarea permanentă, proiectele de
lecție, munca de corectare a
lucrărilor, discuțiile cu părinții și alte activități de acest fel.
Peste toate, hărțuirea psihologică – fenomen care, alături de proasta
remunerare, are un impact cu adevărat covârșitor asupra sănătății
individuale și a climatului educațional – a început să fie tot mai frecvent pomenită în
mărturisirile cadrelor didactice pe multe forumuri de discuție online și în alte împrejurări.
Probat și de cercetări pe această temă
(5), fenomenul este practic la vedere și
oricine intră într-o școală poate observa un climat
nefiresc, tensionat, nepotrivit cu scopurile și finalitățile pe care le presupune
educația.
Pornind de
la studierea în detaliu a tuturor factorilor de risc luați în discuție aici, s-ar impune,
credem, un program național de prevenire a
îmbolnăvirilor profesionale ale cadrelor didactice, prin îmbunătățirea relațiilor profesionale în
spațiul școlilor și prin reconsiderarea
importanței și dificultăților unei munci fără de
care nicio țară nu poate vorbi despre
viitor.
(Articol publicat în Viaţa medicală, nr. 37,
septembrie 2016. Autor. Psiholog Vasile Baghiu)
Bibliografie
1. Kovess-Masféty V. et al. Do teachers have more health problems? Results from a French cross-sectional survey. BMC Public Health 2006, 6:101
2. Gavrilovici, O. Romanian teachers’ burnout and psychological and professional difficulties, în Conflict, change, and organizational health (red. Ana Stoica-Constantin, Ticu Constantin). Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“ Iași. Iași, 2009
3. Alexander-Stamatios A. et al. Occupational Stress and Professional Burnout in Teachers of Primary and Secondary Education: The Role of Coping Strategies, Psychology 4(3A):349-355
4. O’Hara, DP. Teacher autonomy: Why do teachers want it, and how do principals determine who deserves it? Jan. 2006
5. Russo, A. et al. Harassment in workplace among school teachers: development of a survey, Croat Med. J, 2008 Aug;49(4):545-52
1. Kovess-Masféty V. et al. Do teachers have more health problems? Results from a French cross-sectional survey. BMC Public Health 2006, 6:101
2. Gavrilovici, O. Romanian teachers’ burnout and psychological and professional difficulties, în Conflict, change, and organizational health (red. Ana Stoica-Constantin, Ticu Constantin). Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“ Iași. Iași, 2009
3. Alexander-Stamatios A. et al. Occupational Stress and Professional Burnout in Teachers of Primary and Secondary Education: The Role of Coping Strategies, Psychology 4(3A):349-355
4. O’Hara, DP. Teacher autonomy: Why do teachers want it, and how do principals determine who deserves it? Jan. 2006
5. Russo, A. et al. Harassment in workplace among school teachers: development of a survey, Croat Med. J, 2008 Aug;49(4):545-52