Psihologie clinică/ Terapie narativă

PSIHOLOGIE CLINICĂ

Art. 3. Psihologia clinică studiază şi intervine asupra factorilor psihologici cu relevanţă pentru stările de sănătate şi de boală. Se recunosc trei trepte profesionale (niveluri) de specializare în psihologia clinică, accesibile doar licenţiaţilor în psihologie:

(1) Psiholog practicant în psihologie clinică: 
• Sub supervizare sau 
• Autonom; 
(2) Psiholog specialist în psihologie clinică; 
(3) Psiholog principal în psihologie clinică.

Art. 4. Fiecare treaptă profesională de specializare este definită printr-o serie de competenţe generale şi specifice care se cer întrunite astfel încât un profesionist să fie atestat la acel nivel. Întrunind aceste competenţe, psihologul atestat în psihologia clinică poate să-şi desfăşoare la parametrii performanţi activităţile în clinici şi spitale, cabinete individuale, asociate şi societăţi civile profesionale pe bază de liberă practică, alte instituţii şi organizaţii publice şi private, guvernamentale şi non-guvernamentale, care necesită, pentru buna lor funcţionare, competenţele psihologului clinician.

Art. 5. Psihologul atestat în psihologia clinică (numit generic şi psiholog clinician) are următoarele competenţe generale:

1. Cunoaştere a bazei teoretice şi a eticii profesionale în psihologia clinică;
2. (Psiho)Diagnostic şi evaluare clinică;
3. Intervenţie/asistenţă/consultanţă psihologică;
4. Cercetare;
5. Educaţie şi training (formare profesională).

Competenţele stabilite mai sus pentru specializarea în psihologie clinică, se detaliază cu competenţe specifice în funcţie de nivelul de specializare profesională a psihologului atestat în psihologia clinică. Obţinerea competenţelor generale şi specifice presupune obligatoriu licenţa în psihologie şi parcurgerea unui pachet de cursuri universitare care să includă cunoştinţe din domeniile:

• Psihologie generală şi Psihodiagnostic; 
• Psihodiagnostic şi evaluare clinică; 
• Psihologie clinică şi/sau medicală; 
• Consiliere şi psihoterapie; 
• Psihiatrie şi/sau Psihopatologie; 
• Psihologia sănătăţii şi/sau Psihosomatică; 
• Psihologia dezvoltării şi/sau Psihologia clinică a dezvoltării.

Unele din aceste cursuri pot fi parcurse în cadrul programului de licenţă (şi/sau master, doctorat) în psihologie, sau, în situaţia în care acestea nu au făcut parte din curriculum universitar în psihologie, se pot completa ulterior prin studii universitare specific focalizate pe aceste cursuri (ex. organizate în regim de taxă la universităţile acreditate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării; MEdC).

Utilizarea în contextul domeniului de specializare în psihologia clinică a probelor psihologice şi interviurilor structurate şi semi-structurate trebuie să îndeplinească criteriile psihometrice standard, aşa cum sunt ele stabilite de către Comisia de Metodologie, cu excepţiile stabilite de Comisia Clinică a CPR. Utilizarea probelor psihologice complexe (ex. proiective sau psihometrice) cere dovedirea competenţei dobândite prin cursuri formative generale sau specifice, organizate la nivel universitar (nivel licenţă, master, doctorat) sau prin cursuri de formare continuă ale asociaţiilor profesionale acreditate în acest sens de către Comisia Clinică a CPR.

Utilizarea tehnicilor complexe de intervenţie psihologică cere dovedirea competenţei dobândite prin cursuri formative specifice organizate la nivel universitar (nivel licenţa, masterat, doctorat) sau prin cursuri de formare continuă ale asociaţiilor profesionale acreditate în acest sens de către Comisia Clinică a CPR.

Art. 6. Asociaţiile profesionale de psihologie clinică, consiliere şi/sau psihoterapie, acreditate profesional de către Comisia Clinică a CPR pot oferi programe de pregătire profesională continuă în psihologia clinică, atât focalizate pe proceduri ţintă (ex. formare continuă de scurtă durată în metodologii şi tehnici de intervenţie complexe) cât şi cu caracter mai complex/general (ex. formare continuă complementară în psihologia clinică necesare trecerii la treapta de psiholog practicant autonom în psihologia clinică). Programele sunt creditate cu un anumit număr de credite în funcţie de durata şi conţinutul acestora. Aceste programe trebuie să fie focalizate pe aprofundarea competenţelor generale şi specifice în psihologia clinică.

(COLEGIUL PSIHOLOGILOR DIN ROMÂNIA, COMISIA DE PSIHOLOGIE CLINICĂ ŞI PSIHOTERAPIE - PROCEDURI DE ATESTARE, ACREDITARE ŞI CERTIFICARE)



TERAPIE NARATIVĂ

Terapia narativă este o abordare care situează oamenii în centru ca experți ai propriilor vieți. Această terapie vede problemele ca fiind separate de oameni și crede că aceștia au multe priceperi,competențe, credințe, valori, modalități de a se angaja și abilități care îi vor ajuta să reducă influența pe care problemele o au asupra vieților lor. 

Fondată și dezvoltată în anii șaptezeci și optzeci de australianul Michael White și neozeelandezul David Epston, terapia narativă a devenit în timp unul dintre cele mai importante modele terapeutice post-structuraliste. Mulți terapeuți s-au identificat cu abordările ei, numindu-se „narativiști”. Mai mult, după fondarea în 1983 a Centrului Dulwich, în Adelaide, în lume au apărut alte centre și institute de terapie narativă, iar formările în acest domeniu s-au extins.

Și în România au început să apară inițiative de sistematizare și aplicare a practicilor narative. La Iași, de exemplu, funcționează – în cadrul Asociației Psiterra (coordonată de conf. univ. dr. Ovidiu Gavrilovici), sub tutela Facultății de Psihologie și Științe ale Educației a Universității „Al. I. Cuza” – un adevărat centru de formare și specializare în terapia narativă și de dezvoltare a practicilor narative, cu implicarea diferiților profesioniști din domeniul medical, educație și din alte sfere ale activității sociale.

Totul are la bază ideea lui White conform căreia viața persoanelor poate fi văzută ca „o multitudine de povești”. Unele dintre aceste povești sunt dominante, iar persoanele se identifică cu ele, ceea ce le privează de posibilitatea de a vedea și alte aspecte („ascunse”, dar potențial confortante) ale vieților lor. 

Prin tehnicile separării problemei de persoană („externalizarea”), ale identificării „excepțiilor” (unique outcomes) de la situațiile în care problema afectează viața persoanei, identificării „poveștilor identitare alternative” și îmbogățirii lor prin incursiuni în trecut, viitor și în „peisajele” identității și acțiunii (skafolding), prin crearea ocaziilor persoanei venite pentru terapie de a vorbi despre propriile experiențe, ale decentrării poziției terapeutului ca „non-expert”, abordarea narativă reușește, alături de alte abordări, să umanizeze relația terapeutică.